Dacă vrei să zici, să faci ceva acționează acuma căci mai tîrziu poate fi… prea tîrziu…

 

Salutare… am cam finisat trist articolul precedent, dar ce săi faci asta e realitatea (fraza iubită a unchiului meu).
O mulțime din cunoscutții mei mereu se plîng, cer sfaturi, și mă pun în mijloc evenimentelor lor triste, uneori fără să vreau îi ajut, ce să fac sunt și bun uneori, cu suflet mare. Și de azi înainte o să le trimit acest articol, unde e vorba de curaj, prostie omenească, mîndrie.

În această istorioară e vb de EL, despre un bărbat care nu a contribuit la cresterea mea, surorii, dar care totu-și îi datorez existența… Din păcate eu nu știu ce înseamnă dragoste de tată, cuvîntul Tată nu-mi aduce nici o emoție.

De mic copil, am crescut cu bunica, mătușa, și cu mama la telefon, iar EL nu știu pe unde era, deși uneori venea și ne vizita, țin minte că miaducea mereu bomboane (fericirea unui copil), nu uita niciodata să ne sune la zilele de naștere, ieșiam prin oraș, momentele vesele la circ, au fost super… și pe vremea ceea nu știam că e tatăl meu, ci un domn cu inimă mare, de aia cred că lam și îndrăgit, pe Nenea cu Bomboanele și apa dulce.

Timpul trecea, crește-am, vizitele erau și mai puține, pînă au încetat definitiv, chiar și sunetele. Crescînd neștiind cine e tatăl meu, mereu vroiam să aflu, prima oară cînd am aflat, parcă mia zburat printr-o ureche (voriam să mănîncă) și am trecut cu vederea. Însă a doua oară eram deja mare, trecut peste adolescență într-o ceartă am țipat la mama (eram om prost) cu pretextul: “poate îmi zici odată dc boul cela nu a avut niciodată tupe să vină și să mă ajute cînd aveam nevoie, dc nu ma învățat sa merg cu bicicleta, să joc biliard, să pescuiesc, dc nu a existat în viața mea…” după o lungă discuție am făcut pazălul și m-am liniștit… dar indirect mi-am închis orice emoție față de el.

Îl urăm, asta simțeam, mă suna, nu vroiam să vb cu el, cineva îmi zicea de el, mă enervam. “El nu există”, asta răspundeam cînd cineva mă întreba de el, deși periodic discutam. Odată nu ni-am contrazis așa tare la telefon, pt că el vroia să mă vadă, nu aveam timp, șii zisesem că “dacăți trebuie vină singur”. Nu a venit… pt că nu putea de fapt, era bolna, și ce…. cum ți-ai așternut așa și dormi.

Trecuse ceva timp, eram la o cerere de căsătorie, și bum sună telefonul, nu am reușit să rs, a rs surioara mea, în cîteva secunde a întrat în panică, iam luat telefonul și acea frumoasă voce din telefon îmi spune…
“scuze că-ți stric seara dar mîine ai de făcut datoria de fiu, tatăl tău a decedat.” Sincer nu știu dc sora mea sa panicat, eu nu am avut nici o reacție. Am continuat să-mi beau tonicul mai departe.

Om prost, zice-ți voi, posibil, uneori dus cu pluta… deci a doua zi am plecat să-mi fac datoria de fiu, am intrat în casă, lam privit, mă holbasem la toate pozele de pe perete (unde seamănam cu el 2 picături de apă), și într-un moment dat a venit soția lui, spunîndumi: “nu ma-m așteptam să vii, mulțumesc, și vreau să-ți zic ceva” (creadea că voi pune lumînarea și voi pleca, ceea ce și vroiam să fac) “știu că îl urăști dar el a încercat” (el întradevăr a încercat, nu cînd trebuia dar a încercat) “să îți explice, și una din dorințele lui era ca tu să intri odată și odată în casa lui zicîndui – tată eu pe tine te-am iertat.”

Wooow asta nu știu de ce dar ma făcut să tremur, fuck off ce se întîmpla cu mine, habar naveam, dar începea sa-mi fie dureros, periodic era mai greu și mai greu, dar știam deja dc. Da pt că am fost prost, mîndru și mereu fără de timp liber… Periodic visam toate momentele alea frumoase petrecute cu el, pe cînd îl știam ca Nenea cu Bomboanele, miaduceam aminte de ceea ce eu singur mi-am impus să uit.

El intradevăr ne-a iubit, doar că nu a avut posibilitatea să aibă grijă, era bolnav, mai tîrziu am aflat că se temea să mă invite undeva pt că nu are nimic să-mi dea, nu are bani să-mi dea, îi era rușine, deși a fost moment cînd a încercat să-mi explice asta, iar eu am pus receptorul în față…
Nu ma-m văzut cu el nici cînd eu singur vroiam, și am vrut, voriam să vb, să stau, să-l cuprind, sai dau una și săi zic ce a pierdut în viata, cresterea noastra, ce fată frumoasă are, și cît de mare a crescut, să-l rog să-mi facă cunostință cu sora mea si fratele mai mare (ne-am cunsocut la inmormintare, locul perfect aș zice eu), am vrut sa fac toate astea, dar mereu ziceam, pe urmă, mia trece ura și mai e timp, deși mă oprea mîndria, prostia omeneasca, am vrut, și cu vrutul am rămas…..

Deși a trecut deja sau poatea deabia un an de la tragedie, cu timpul am învățat una, dacă vrei să faci ceva acționează acuma pentru că mai tîrziu poate fi… prea tîrziu…. și vorbesc de fapt la general, atîta timp cît poți, vrei să faci ceva, ții dor și iubești pe cineva, acționează, ai curaju să vorbesti, să te miști ACUMA spre ceea ce-ți dorești cu adevărat, ce simți cu adevărat, nu aștepta momentul perfect, pt că nu va fi, pînă tu nu îl vei forma.

Peace și aveți grija de voi… :3

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s